Bran

Castelul Bran este una dintre puţinele vedete ale turismului românesc. Vedetă fiind (în topul "celor mai frumoase 10 castele din lume", platou de filmare pentru "Interviu cu un vampir", etc) are toate defectele de rigoare. Primul este traficul din satul (?) care îi poartă numele, de intensitate bucureşteană, dar mai haotic; centrul este aglomerat precum Herăstrăul la sărbătorile naţionale, când dă primaru liber la vaporaşe. Am găsit o statistică ce sugerează exact balamucul: pe site-ul carta.ro se ofertează 27 de unităţi de cazare din Sinaia, 63 din Sibiu, dar 165 la Bran. Contrarecomand vizita în plin sezon.
Locul fiind unul atât de cunoscut şi cu atât de multe surse de informare disponibile, am să reduc comentariul la câteva lucruri; sunt, mai degrabă, accente de politică a turismului, sau poate de management cultural.

Parcul de la poalele castelului

Pe acest loc trebuie să fi existat o fortificaţie de lemn teutonă, fiindcă în 1377 relege Ludovic I al Ungariei confirmă saşilor din Scaunul Braşovului dreptul de a ridica o nouă cetate, de piatră. Cetatea trece apoi în proprietatea Regatului, dar revine în administrarea orăşenilor din Braşov. În 1920 consiliul orăşenesc donează cetatea reginei Maria a României, în semn de mulţumire (nu-mi este clar pentru ce), căpătând astfel statutul de "castel". Vremurile tulburi de după al doilea război mondial au contribuit la risipirea colecţiilor de artă medievală. Restituit recent lui Dominic de Habsburg, statutul român a retras patrimoniul mobil în Muzeul vămii Bran, aflat la câteva sute de metri spre nord. Aşa că ceea ce se vede este o frumoasă carcasă...

Pasajul de intrare: cetatea care creşte din piatră

Zona prin care trecem ca să ajungem la castel este un bazar de dimensiuni considerabile şi - păzea! - plin de turişti; adică - de ce nu? Chiciul se cere, chiciul este la ofertă. Zâmbeşte figura slută şi, mai degrabă, caraghioasă, a lui Drăculea în versiune hollywoodiană, în zeci sau sute de exemplare identice (au! nu trebuia să fie târg de artă populară??). Nu-i vorbă, se găsesc şi lucruri drăguţe şi mult mai autentice. Că tot aminteam figurile horror, am văzut şi măşti moldoveneşti foarte frumoase (de ani de zile îmi promit că-mi cumpăr, şi de fiecare dată "uit"). Am văzut şi multe ii colorate, încă produse manual, multe reuşite; ba chiar am cumpărat una... Dida încerca să mă consoleze, cu un spirit patriotic care rareori scoate capul: Lasă! Prostioarele noastre sunt mai frumoase ca ale lor!, evocând experienţe similare în oraşe europene (spaniole, italiene, austriace, etc).

Vedere din castel, spre sud, spre Vama Branului

Lucrurile pentru care ai mers acolo fac însă toţi banii. Parcul de la poalele castelului este curat şi oferă monumentului un "spaţiu de intimitate". La capătul aleii pietruite, în pantă de urcare, răsar zidurile masive, ţesute în stâncă. Poziţia fortificaţiei, deasupra drumului de la Rucăr, este impresionantă, edificând perfect funcţiunea de cetate de graniţă. Zecile de perspective oferite de tur, spre curtea interioară, sunt pline de farmec, iar turiştii nu se pot abţine să nu facă poze. Dacă pot! Este atât de aglomerat...

Un tunel al groazei

Între două ieşiri la un balcon - absolut necesare ca să respiri din nou, fiind grave probleme de ventilaţie în interior - turistul trece pe culoare strâmte, având parte de îmbrânceli aproape ca la metrou... Mă şi gândeam ce s-ar întâmpla, dacă dintr-o dată, din liniştea tropăită şi gâfâită, ar izbucni un strigăt din rărunchi (o doamnă a fost muşcată de o viespe...), sau s-ar lua curentul... Ce distractiv ar fi... Unde să fugi? Doar că, evident, pentru evenimente atât de excitante, biletul ar trebui să fie mai scump...

Stema Transilvaniei

Expoziţia propriu-zisă este decentă, dar cam cheligoasă. Câteva panouri, cu litere mari dar cam puţine, ne informează că suntem în camera lui cutare, sau cutare - feţe regale, desigur. Obiectele sunt însă puţine etichetate, ceea ce, în absenţa unui ghidaj profesional (á propos: nu a existat nici unul de rând) este destul de vexant. Dintre cele etichetate, mi-au atras atenţia o colecţie de scuturi heraldice, din care reproduc aici unul. Nefiind prea instruit în ale heraldicii, am constatat acum, cu uimire, că stema Transilvaniei conţine, între alte elemente tipice (cele 7 turnuri, de unde "Siebenbürgen", numele german al provinciei), există şi lucruri care, de această dată, mi-au câştigat atenţia: Soarele şi Luna! Mi-am adus aminte că aceste elemente există, în poziţii similare, şi pe stemele Ţării Româneşti şi ale Moldovei... Măi să fie! Nu ar trebui ca o stemă să redea elemente caracteristice, care să individualizeze statele vecine?

De unde până unde această Confederaţie a Soarelui şi Lunii? Venit la Bucureşti m-am aruncat pe net, să găsesc detalii. Şi ce găsesc? Altă surpriză: o stemă de la Sigismund Bathory, din 1597, cuprinzând (între altele), stemele reunite ale Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei, toate trei, da, având ca elemente comune Soarele şi Luna. Zău că acum îl pricep mai bine pe badea Mihăiţă, că a dat peste ei...

 Unde am mai văzut asta?... Pe monumentele mithraice (mithriace, ca să fac plăcere d-lui Petolescu), pe unele monumente mai elaborate ale Cavalerilor Danubieni, probabil tot sub influenţă mithraică. Şi am mai auzit la Soarele şi Luna / Mi-au ţinut cununa... Vi se pare puţin lucru? Mie nu. Este un semn din naştere, ca steaua în mijlocul frunţii, sau între... coarne.

Curtea interioară