Unde fugim de-acas': Mănăstirea Negru Vodă

Turnul-clopotniţă,
vedere de la exterior

Când ajungi spre centrul istoric al oraşului Câmpulung, dinspre Piteşti - fapt relevat de apariţia unor construcţii mai de Doamne-ajută - pe partea dreaptă a şoselei veţi vedea un turn înalt, ridicându-se peste coama copacilor bătrâni: este Mănăstirea Negru Vodă. Aşa cum uşor puteţi presupune, locul este încărcat de legendă; legendele sunt însă suficient de vechi pentru a avea parfum de istorie.
Povestea întemeierii prea-sfântului lăcaş de către chiar fondatorul Ţării Româneşti, la finele veacului al XIII-lea, ca primă ctitorie a sa, după ce a trecut munţii, stă scrisă pe pisania lăsată de Matei Basarab, al treilea întemeietor. Al treilea, fiindcă
al doilea este considerat chiar fondatorul istoric al Ţării Româneşti, Basarab I. Acesta ar fi stabilit capitala la Câmpulung - semn al originii munteneşti a puterii lui - şi ar fi început construcţia unei mari biserici, terminată de fiul său, Nicolae Alexandru, care a fost înhumat chiar aici; "traducerea" pietrei sale de mormânt este acolo, pe peretele sudic, dar este indecent de urâtă pentru a o reproduce aici.

O a patra fondare poate fi considerată intervenţia din veacul al XIX-lea (1827-1832), de la care a rămas şi pisania în original, scrisă în limba română cu caractere slavone (alăturat). Ceea ce vizităm - o biserică mare şi neîndoielnic frumoasă - pare a fi, în mare, produsul acestei restaurări.
Singurul lucru care este cert mai vechi este casa domnească, aflată la dreapta intrării, construită de Matei Basarab; nici ea nu a scăpat de intervenţii ulterioare - e adevărat, pline de farmec -, vederea actuală fiind în stil brâncovenesc, de la începutul veacului XVIII.

Casa domnească

Curtea din faţă a mănăstirii

În ciuda faptului că la ora vizitei noastre în faţa reşedinţei domneşti trona un camion NATO, în curtea mare şi curată era o linişte ca din altă lume. Din acea linişte ţăşnea dojana unui călugăr către doi târgoveţi, cărora le reproşa că nu au voie să facă nimic fără a cere aprobarea duhovnicului lor. Mă gândeam: da, domnule, e altă lume, şi nu a lipsit mult să nu-i fac morală, că şi aceia sunt oameni (oare?), sau cel puţin adulţi, şi că... Bine că am tăcut. Târgoveţii au ieşit, repejor şi tăcut, ca o pală de vânt. Am tras cu coada ochiului la călugărul de vârstă mijlocie, relativ zvelt - împotriva uzanţelor, cu părul strâns în coadă, cu rasă curată, neagră, lungă până la glezne, care călca cu pas energic şi aparent cu o direcţie clară, în ciuda feţei cam roşii, îmi ziceam eu, încă pus pe harţă. Oricum, cu personajul cel autoritar în ceafă, nu am îndrăznit să intru în biserică. Făcând eu poze, click-clack, îl aud că se întoarce din drum, venind glonţ spre mine. Ei, drace!... Mă întreabă de ce nu intru în biserică... Fiindcă nu am îndrăznit, zic eu, nefiind în ţinută potrivită, nici unul dintre noi. Să îndrăznesc, zice el, că Domnul se uită în suflet, iar oamenii - la faţă, explicându-mi, apoi, că nu ţinuta unor oameni ar fi o problemă, ci atitudinea lor. Hainele de lux sfidează smerenia, nu hainele de călătorie. Amin!
Alte multe comentarii nu ar fi necesare. Menţionez doar faptul că mănăstirea are un mic site (http://www.manastireanegruvoda.ro/index.html), în trei limbi, iar istoricul este decent, fără fabulaţii vizibile şi cu suficientă informaţie istorică.