Ne-am apropiat dinspre Rupea - oraşul de "scaun" al satului Viscri -, urmând deci drumul, prost, spre satul Dacia (no!), urmând apoi nord, vreo 10 km de gropi să-ţi rupi splina. În fine... Era o după-amiază târzie de august, aşa că am luat neajunsul mergând cu viteza întâi şi admirând peisajul; care peisaj nu este nici el cine ştie ce, dar era atât de pustiu şi de linişte, că mi s-a părut frumos. Am întâlnit doar nişte nemţoaice care făceau jogging, şi nişte ciobani, care fluierau, pe dealuri. La oi, la noi..., nu ştiu...
Ca să concluzionez: folosiţi doar drumul dinspre Buneşti (satul cu primarele). Dar să nu vă faceţi iluzii, că e tot prost; a fost asfaltat, cândva, probabil cu carton asfaltat.
Localitatea este atestată numai în jur de 1400 (Alba Ecclesia), însă factura romanică a bisericii garantează construcţia ei în sec. XIII. Mai mult, cercetările arheologice din anii 1970-71 (Mariana Dumitrache) au demonstrat că înaintea ei a existat acolo o capelă, probabil ridicată de secui, înainte de colonizarea saşilor, în sec. XII.
Turnul de intrare (stânga) şi turnul de răsărit (centru). Dintre cele două ziduri scunde, doar cel din dreapta reprezintă un zid de incintă; cel intermediar este, cred eu, o simplă protecţie pentru accesul pietonal din turnul de est (se vede partea superioară a porţii).
Explicaţia atestării atât de târzii ar fi poziţia retrasă a satului, departe de rutele strategice ale Transilvaniei. De aici însă vin şi alte caracteristici: o comunitate mică (cca 50 de gospodării în jur de 1500), o fortificaţie mai degrabă minusculă, compusă dintr-o incintă cu 6 turnuri şi o incintă exterioară (cea din fotografia de mai sus) lipsită de turnuri, cu excepţia - probabilă, fiindcă nu a supravieţuit - a unui modest "turn" al paznicului. După mintea mea, o asemenea incintă putea servi, cel mult, ca ţarc al vitelor, şi nu ca fortificaţie. De altfel, întreg ansamblul pare destinat să apere comunitatea cea mică de lotri, nu de turci.
Acelaşi turn al porţii, aici în dreapta, flancat de turnul de sud (stânga), cu o formă cel puţin ciudată, ca nu spun "ţărănească". Nu mai puţin de două intrări pietonale, în această parte a cetăţii - transformă ideea defensivă într-o glumă săsească.
Astfel de observaţii nu au rolul de a ridiculiza monumentul, ci de a sublinia diferenţele dintre o "cetate ţărănească" (cum este, cu adevărat, aceasta), şi cetăţile regale, precum Râşnov şi Rupea, adesea puse, neglijent, în aceeaşi oală.
Turnul donjon, alipit părţii vestice a bisericii, una dintre intrările de pe latura de sud a bisericii, construită ea însăşi ca o poartă de cetate, în miniatură, şi turnul de curtină de vest.
Turnul de curtină de nord şi grajdurile (vezi lăţimea intrărilor).
Viscri nu a fost niciodată proprietate nobiliară, aşa încât tot ceea ce vedem este produsul exclusiv al efortului defensiv al unei mici comunităţi săseşti. Donjonul a fost ridicat probabil de greavul satului, servind ca ultimă redută a comunităţii şi, mai ales, a familiei conducătoare. Turnul-Donjon are nu mai puţin de 7 etaje, din care primele două sunt legate cu scară de piatră în grosimea zidului, iar următoarele cu scări de lemn, care puteau fi la nevoie retrase; o fantezie, desigur, fiindcă balustradele de luptă de la etajul 6, din lemn fiind, erau extrem de vulnerabile... Exista un singur acces, foarte strâmt, dinspre biserică.
Turnul de incintă de est (numit şi "bastion", probabil din cauza masivităţii) şi partea nordică a zidului bisericii; sub cornişă - gurile de tragere din corul bisericii, o caracteristică a unei "biserici fortificate", în sensul propriu al noţiunii. Puţine dintre "bisericile fortificate" au această caracteristică, şi anume că biserica, ea însăşi, este o mică fortăreaţă.
Interiorul bisericii - vedere spre vest. În dreapta jos - intrarea în turnul-donjon. Orice s-ar spune, un interior foarte modest, iar starea de conservare a bisericii este foarte departe de tonul triumfalist al unor prezentări de pe net...
La ieşirea din biserică am privit ceva mai atent plăcuţa de marmoră care comemorează numele celor morţi în al doilea război mondial; nu este nimic deosebit cu acest memento, prezent în biserica oricărei comunităţi germane din Ardeal. Mi-a atras atenţia însă că, din cca 60 de nume, 15 sunt Fernolend. Aşa deci...
Expoziţie de instrumentar agricol.
Caroline Fernolend este directorul Fundaţiei Mihai Eminescu, o organizaţie înfiinţată înainte de 1990, aflată sub patronajul Prinţului de Walles. Am cunoscut-o personal, cu mai mulţi ani în urmă, la Institutul de Arheologie, probabil la o manifestare ARA. Deşi nu are studii "de specialitate", este o persoană absolut remarcabilă, care a depus considerabile eforturi în scopul salvării patrimoniului construit săsesc şi, adiţional, a acţionat pentru revigorarea meseriilor tradiţionale (absolut necesare unui restaurator care îşi iubeşte meseria).
LINK-uri utile:
Locuinţele adosate incintei, organizate pe două sau chiar trei caturi (în zona unor turnuri) fac deliciul turiştilor.
La ieşirea din biserică am privit ceva mai atent plăcuţa de marmoră care comemorează numele celor morţi în al doilea război mondial; nu este nimic deosebit cu acest memento, prezent în biserica oricărei comunităţi germane din Ardeal. Mi-a atras atenţia însă că, din cca 60 de nume, 15 sunt Fernolend. Aşa deci...
Expoziţie de instrumentar agricol.
Caroline Fernolend este directorul Fundaţiei Mihai Eminescu, o organizaţie înfiinţată înainte de 1990, aflată sub patronajul Prinţului de Walles. Am cunoscut-o personal, cu mai mulţi ani în urmă, la Institutul de Arheologie, probabil la o manifestare ARA. Deşi nu are studii "de specialitate", este o persoană absolut remarcabilă, care a depus considerabile eforturi în scopul salvării patrimoniului construit săsesc şi, adiţional, a acţionat pentru revigorarea meseriilor tradiţionale (absolut necesare unui restaurator care îşi iubeşte meseria).
O ceată de maimuţele, pe treptele care păzesc intrarea. Îţi taie bilete, vând ghiduri şi dau relaţii, cu maximă seriozitate. O primă generaţie de profesionişti în turismul cultural?... Am recunoscut-o şi pe Caroline, în replică miniaturală: brunetă, cu ochi negri, cu o privire directă, de "om mare".
"Omul sfinţeşte locul" - se zice la români. O fi valabil şi la saşi, şi sigur se pune şi la Viscri, un sat care îşi datorează celebritatea unei femei ambiţioase, care a refuzat să plece, pe creasta valului emigrării, pentru a salva puţinul care se poate salva - bunurile cele mai de preţ ale unei comunităţi care, după 800 de ani, a ales să plece. Nu ştiu de cine să-mi fie mai jale: de saşii care au lăsat totul, ca să o ia de la zero, sau de noi, că am rămas...? Satul este repopulat cu români şi ţigani, aşa că nu arată deloc grozav, fie şi prin comparaţie cu alte sate săseşti părăsite (mă gândesc, reflex, la Cisnădioara, însă acolo nu sunt ţigani...).
Fotografie de familie ale celor de demult. Nu ştiu cine sunt. Amintirea era pe acolo, în camera unde am dormit, care era un soi de muzeu încă utilizabil...
Am stat să mă gândesc... O fi Viscri un obiectiv demn de onoarea de sit UNESCO? Adică: nu este cam modest?... Poate că nu. Dar este acolo. O fi bine? O fi rău?... Adică: este suficientă dedicarea unui singur om, pentru ca un monument istoric să devină, cam peste noapte, o celebritate europeană?... Nu exagerez... Satul nu are pensiuni, în sensul propriu al cuvântului, dar umblă turiştii pe uliţe, ca muştele bete, întrebând de gazde şi de palincă... Să fie rău?... Adică bat tinerii aceia, nemţi, polonezi, ce or mai fi, coclaurii României, pe drumuri de coşmar, ca să vadă Biserica din Viscri?... Şi i-a luat mintea şi Prinţului... Măi - minune mare...
Uliţă din Viscri, în lumina dimineţii.
LINK-uri utile:
- prezentarea de pe Wikipedia, urmând studiul Marianei Dumitrache;
- site-ul Patrimoniul Naţional, secţiunea Situri săteşti şi biserici fortificate, cu numeroase detalii tehnice despre monument, inclusiv plan, secţiune şi axonometrie;
- Mihai Eminescu Trust
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu