Câmpulung

Am amintit deja oraşul în două postări anterioare, aşa că nu am cum să nu îi dedic un titlu. Mica urbe - în jur de 40000 de locuitori - se bucură de prestigiul primului oraş atestat al Munteniei, probabil şi prima sa capitală. În epocă modernă oraşul a rămas important, fiind reşedinţa judeţului Muscel. În preajma primului război mondial el însă nu ajunsese la 20000 de locuitori, ceea ce-l făcea o aşezare de mâna a treia, cu traiectorie fluctuantă. Aflat în prima linie a luptelor din 1916, oraşul rămâne cu 13000 de locuitori, pe vremea Marii Uniri. Epoca comunistă, a industrializării forţate, a adus în oraş obiective de oarecare importanţă, cel mai notoriu fiind uzina ARO. Au rămas în urmă câteva zeci de blocuri urâte, gris-şobolan, şi 3 stadioane de fotbal, vizibile pe Google Earth. De ce 3? Ei ştiu...

Liceu Dinicu Golescu, o clădire impunătoare 
şi respectabilă, probabil singura

Am stat în oraş cam o oră şi mă întreb acum dacă aş fi avut ce face mai mult de atât. Străzile sunt interesante, fiindcă sunt eclectice, amintind spoiala de strălucire de altă dată. Bulevardul central se numea, pe vremuri, "Pardon", fiindcă - zic cronicarii recenţi - era atât de mare aglomeraţie, încât franţuzita scuză (dar şi scuza e franţuzească...; avem o expresie în limba română veche care ar echivala? acum nu-mi amintesc nimic) se auzea la tot pasul. Haios! Dar a fost. Astăzi un vizitator din capitală are senzaţia, mai degrabă, că este un oraş părăsit.
Acestea fiind zise - am să dau drumul la fotografii, care sunt cel mai bun povestitor:

O clădire care mie chiar îmi place, cu rădăcini în arhitectura medievală. Un turn e rotund, iar celălalt - pătrat, elemente deseori prezente, împreună, pe o cetate de pe vremuri. Acoperişurile, de sugestie gotică, stau pe căpriori decorativi, sugerând ambrazurile. Ferestrele în acoladă, din centru, aduc parfumul - discret - al arhitecturii brâncoveneşti.

Un exemplu mult mai concret de arhitectură de şcoală brâncovenească, ce ar sta bine oriunde, inclusiv la Bucureşti. Mă gândesc acum (abia) că un oraş care mai are astfel de clădiri ar trebui probabil tratat cu ceva respect. Probabil.

...probabil, zic, fiindcă uneori eclectismul devine exasperant, precum la Casa de Vis, pe strada Negru Vodă (cum altfel?) nr. 95, unde se vând bidoane de plastic; amenajarea comercială este pur şi simplu un vomitiv. Şi se mai ia din entuziasm şi respect... La primărie este un liberal. Oare nu vede?

Turnuleţele neogotice sunt peste tot, dând ritm şi unitate, în ciuda inserturilor recente, mai făloase. Casele se ridică pe coline, de jur împrejur. Există un potenţial de estetică urbană. Oraşul ar putea fi un eden al pensionarilor, dar este, deocamdată, doar năvodul nativilor.

O clădire aparent destul de veche, care ar fi trebuit să fie în lista monumentelor. Mi-e lene să caut, şi probabil nu este, fiindcă arată lipsită de orice protecţie. Pe faţada bătrână a crescut negul aerului condiţionat, iar intrarea (care mie îmi sugerează un han vechi) a fost siluită ca să facă plăcere patronului de club şi bar: astfel va fi necesară, la poartă doar o gorilă, nu două.

Hotel UNIC - umor involuntar. Jerpelit, trenţăros, vai de cozonacul lui (variantă la "colivă"), plasat în piaţa centrală, ca să fie clar la cât e ceasul... Eroul acela, cocoţat pe soclu, îşi plânge amintirile, ar vrea să se dea jos şi să fugă. Dar este, şi el, un prizonier istoric.

Doi paşi de locaţia precedentă, Restaurantul REGAL (sau cam aşa), tot ce vă mai imaginaţi mai chicios: statui care maimuţăresc clasicismul (Hercules în mizerie?), coarne de cerb de la pădurari, umbreluţe de Ursus (ruşine!), geamuri cu temopan cu lemn natur, ospătăriţe mari şi leneşe, bucătărie de puşcărie (Auleu! Dom profesor Andrieş! Nici pentru leucemie nu se dă puşcărie!)