Feldioara-Marienburg

În judeţul Braşov există două Feldioare, de unde posibile confuzii. Una este cea de lângă Făgăraş, cea cu castrul roman al lui Gudea, iar cea de a doua - prezumtiva capitală a Cavalerilor teutoni - este plasată pe şoseaua care leagă Braşovul de Sighişoara, pe râul Homorod. Vom vorbi aici, pe scurt, despre cea din urmă.
Numele maghiar al satului este Földvár, adică "cetatea de pământ". Numele este interesant de două ori: întâi, că de aici vine românescul Feldioara (care, în cazul făgărăşan, poate fi explicat - oh! nefericire! - prin existenţa castrului roman); apoi - că numele maghiar nu poate data decât după plecare teutonilor, aruncând în aer legenda cetăţilor de piatră ale cavalerilor (cele pentru care ar fi fost expulzaţi).

Feldioara. Fotografie realizată de la 3 km. SV, de pe drumul de la Hălchiu.

Apropiindu-mă de obiectiv dinspre Codlea şi bazându-mă excesiv pe inteligenţa GPS-ului, m-am trezit pe un lung drum comunal, de la Hălchiu la Feldioara, admirând silueta zveltă a bisericii mai multe zeci de minute, târându-mă pe drumul nemodernizat, în care m-am încrucişat cu două sau trei maşini.

Trebuie spus că, şi în acest caz, ca în multe altele, vederea de la distanţă este o binefacere.
Am ajuns în sat la ora amiezii, pe o căldură năstruşnică, iar pe străzi nu mişca nici musca; doar puradeii. Biserica este frumoasă, ca să nu spun măreaţă (cel puţin judecând după împrejurimi), dar neglijată, chiar şi la o vedere superficială. Ceea ce va fi fost zidul de incintă se poate numi acum, ardeleneşte, un pălan, adică un gard vai de mama lui; latura lui sudică este sufocată de gunoaie, de parcă localnici ar pregăti un foc de tabără...

Faţada nordică, cu igrasia ieşită pe exterior, prin tencuială. Fotografie de pe vârful picioarelor.

Porţile curţii (cum să-i zic?) erau ferecate, nu exista nici cel mai mic semn că locul ar fi locuit de oameni, în ultimele decenii, nu există nici un însemn, afiş, sau alt hint despre ce ar trebui să faci dacă doreşti să vizitezi biserica. Probabil este periculos... Aşa că a trebuit să ne mulţumim cu un tur de dezonoare, pe exterior, şi cu fotografii făcute cu mâinile şi picioarele întinse.

Turnul-clopotniţă, detaliu. 

O crăpătură largă pleacă de sub acoperiş, 

până înspre fundaţii (nu ştiu cât, că nu am văzut).

Flancul nordic, zona altarului, cu ceva intervenţii recente la un contrafort. Deci "se lucrează".

Nu pot părăsi locul fără câteva menţiuni:

• locaţia monumentului este N  45.820466°, E  25.601745°;
• monumentul figurează pe Google Earth în 3D, permiţând o vizitare mult mai profitabilă decât la faţa locului;
• despre biserica fortificată nu am reuşit să găsesc date istorice de oarecare consistenţă;
• pe un platou aflat la est de biserică, pe un promontoriu înconjurat pe trei părţi de Olt (zice, netu, dar e vorba despre Homorod, la vărsare), se află o cetate în ruină, în care s-au făcut cercetări relativ insistente, care au vizat în primul rând necropola germană timpurie (Adrian Ioniţă), dar care au prilejuit şi alte descoperiri (neolitice, de exemplu); obiectivul l-am ratat, datorită necunoaşterii poziţiei sale exacte, la momentul vizitei, dar şi al faptului că puradeii vorbeau numai ssaseşte.