Codlea

Am trecut prin oraşul Codlea (sinonim cu "florărie" pentru contemporanii mei, dar cam atât) de multe ori, mergând de la Braşov la Sibiu. Nu am oprit însă niciodată. Mi-am propus, în raidul de trei zile din acest an, început din culoarul Rucăr-Bran spre - undeva în - inima Ardealului, să şterg istorica nedreptate.
A fost, halta asta în Codlea, un episod minor, genul de lucru pe care îl uiţi în maxim o săptămână, şi nu i-aş fi dedicat un tumbnail pe manşeta dreaptă a blogului, dacă nu s-ar fi întâmplat ca vizita să-mi răsucească în cap vechea temă a Transilvaniei fără saşi. Vizitând sudul Ardealului şi nevăzând mulţi Oameni, călătorii veacului viitor vor spune, probabil: "Ce ţară frumoasă!... Păcat că nu-i locuită!"

Clopotniţa bisericii evanghelice din Codlea (planul îndepărtat).


Codlea este un oraş mic şi - zic gurile rele de la Statistică - în curs de micşorare. Singurul lucru remarcabil este bulevardul lat, modernizat, care este, de fapt, DN1, adică investiţia statului. Venind dinspre Braşov, după un viraj strâns la dreapta deveniţi atenţi şi căutaţi un loc de parcare (cu autorservire şi aparate de taxare defecte). Veţi avea aproximativ perspectiva din fotografia alăturată. Se poate şi mânca aici, destul de bine, însă doar dacă aveţi foarte mult timp, sau răbdare, să aşteptaţi să vină meniul, ospătăriţa, să plece cerşetorii, să vină cafeaua, să vină alţi cerşetori, să mai vezi ospătăriţa, etc, iar dacă nu ai cunoştinţe de istorie ai putea crede că te afli în Ţiganiada, pe vremea când rromii aveau biserică evanghelică.

Accesul la turnul mare din spate este obturat de o clădire modernă cu mofturi de "oraş". În flancul stâng al clădirii, dincolo de berărie, se vede, la partea superioară, un zid care - doar un ochi versat poate ghici - este un fragment din zidul de apărare al vechii cetăţi ţărăneşti, la care a fost adosat o casă, probabil nu mai nouă de secolul XVIII, după proporţii.

Turnul clopotniţei, dinspre interior.

Intrarea spre monument se face prin gangul pe care îl puteţi intui sub frontonul triunghiular, de fiţă clasică, din prima fotografie. Intrarea în monument este marchetată de reclame puchinoase care te anunţă că poţi mânca un hot-dog până îţi vine rândul la frizer. În fundul gangului - dacă ai curaj să ajungi acolo - găseşti un afiş A4, alb-negru, despre monumentul istoric. În curtea mare, curată şi luminată, e linişte deplină, şi-ţi vine să te pui pe o bancă, să dormi. De pe o bancă sare o puştoaică, genul care ai dubii că şi-a scos buletin, vine glonţ la noi, se prezintă (regret, dar vârsta mă împiedică să reţin astfel de detalii) şi ne întreabă dacă vrem ghidaj. "Fără bani", zice, "doar dacă vreţi, pentru biserică", şi ne arată un soi de cutie a milei, de carton.

Evident versată în ale ghidajului, mica săsoaică se întoarce promt spre clopotniţa masivă, precizând în grabă că "este cea mai înaltă din Transilvania", fiindcă, nu-i aşa, dacă ai intrat într-una dintre secţiunile stufoasei Cărţi a Cărţilor (am numit Guiness Book) - exişti.

Biserica evanghelică din Codlea, partea de vest.

Biserica este una dintre cele mai vechi din Ardeal, mai exact fundaţiile sale romanice, de secol XIII. Reconstruită în sec. XIV în stil gotic, este mare şi frumoasă - chiar dacă nu are nimic frapant - însă suferă de înghesuială, fortificaţia de refugiu fiind mult prea mică şi sufocând monumentul. De altfel, nu există unghi din care biserica să poată fi fotografiată intergral.

Pronaosul bisericii evanghelice.

Interiorul este monumental, dar frapează, oriunde ai privi, senzaţia de părăsire, de obiect pus în conservare, cu multă vreme în urmă. Senzaţia - nemărturisită fetei, care avea un entuzism nedisimulat, o mândrie care pe mine m-a lăsat mut, nu ştiu dacă de admiraţie sau de milă - mi-a fost confirmată ceva mai târziu, când într-un spaţiu modest din clădirile anexă, doar ceva mai mare ca o sală de clasă, ne-a fost indicat drept locul unde se ţine slujba... "E mai cald, iarna", spune micuţa. "Şi nu se rătăcesc credincioşii în biserică" - punctez eu răutăcios. Fetiţa lasă capul în pământ şi recunoaşte: da, mai sunt cam 100 de saşi în oraş (a se citi 70-80), dar dacă sunt la slujbă 20 - e bine. 

O parte a colecţiei Eduard Morres. Păpuşile poartă costume populare săseşti. Am uitat să întreb cine şi-a uitat "svetărul" acolo.

Vizităm apoi micul muzeu al comunităţii, alături de sala de slujbă. Aflu de existenţa unui celebru pictor local, de la sfârşitul veacului XVIII (sper...), cu reprezentări realiste, care pot fi luate cel puţin la nivelul unui reportaj documentar de acum două sute de ani, despre o comunitate de pădurari...

Curtea din faţă, cu locuinţele-vagon. Arhitectura pare îngheţată undeva la nivelului veacului XVII, dar interioarele sunt devastate, cu excepţia spaţiilor amintite în text.

Mi se pare atât de nedrept ce se întâmplă, că nu mă pot abţine să nu devin răutăcios, şi întreb: "Dar tu când PLECI?". Orice ardelean pricepe întrebarea, chiar formulată atât de sec; în Germania, adică... "Eu nu plec, zice, că m-am născut aici, acesta este locul meu, şi asta am de făcut" (nu spune ce, dar aşa vorbesc ardelenii, aluziv şi clar). "Ştiţi..., avem o Asociaţie"...

În partea din spate a curţii, unde era locul destinat animalelor, este oportunitatea amintirilor despre prostiile făcute în copilărie, în şură... Nu vă gândiţi la scene din filme; era, în vechea societate, un "parc al copiilor", cu cele mai grozave tobogane, cele de paie...

Asta e! îmi zic. S-a mai născut o Caroline Fernolend!... Nu credeam că este posibil. Într-o lume în care toată oamenii caută un culcuş cald şi un trai pe muncă puţină, un copil se uită la şură şi spune că şi-a recunoscut destinul... Poate da. Poate nu.

Aşa că m-au lăsat nervii - şi am plecat! Nu departe. M-am întors să-i reproşez că intrarea în monument nu este semnalată, ca să priceapă că în lumea noastră, a patrimoniului, nici o faptă bună nu rămâne necriticată!... Ne rup ţiganii afişele! Iar panoul ăsta (cel cu afişul A4) ni-l iau din stradă şi ni-l aruncă în curte. Normal - îmi zic. Altfel le-ar sta burgerul (ce ironie!) în gât!

Curtea din spate, cu grajdurile şi, în ultimul plan, un turn-pupitru, încă în picioare. Din documentarea făcută ulterior, rezultă că trei din cele 4 turnuri sunt încă relativ intacte.

Despre Codlea ar mai fi de reţinut, cred, că a avut şi o cetate propriu-zisă (probabil ceva Râşnov, dar mai mică), foarte de timpuriu, undeva pe un pinten al Măgurii, cetate părăsită, se pare, de timpuriu, cândva în veacul XIV. Despre ea se ştie foarte puţin, dar vom afla mai multe când va săpa aici Adrian Rusu (na! că l-am dat de gol...).

Tot datorită oricărei griji a municipalităţii (sic) pentru îndrumarea turiştilor, nu am ştiut că în spatele bisericii fortificate se află un spaţiu modern, recent amenajat, tip "centru civic", unde sunt puse în evidenţă cele trei rânduri de ziduri de apărare, inclusiv un zwinger...

Doresc să mai indic o "recenzie" mult mai amplă şi mai binevoitoare. Simt astfel că am intrat în comunitatea fraierilor care fac publicitate gratis... Norocul meu că încă nu sunt foarte performant...