Cetatea Neamţului

Cine merge pe şoseaua E85, de la Roman la Suceava sau invers, are pe la jumătatea drumului posibilitatea unui ocol cu folos, nu mai mult de 16 km, pentru a merge în Târgul Neamţului. În zonă se află numeroase obiective de vancanţă, precum bojdeuca lui Creangă, Mănăstirile Agapia, Neamţ sau Văratec, pentru a folosi aici lista scurtă. Pentru un istoric, presupun, vizita la Cetatea Neamţului va răsplăti cel mai mult efortul. Efort - fiindcă aveţi de urcat un deal de aproape 100 de m altitudine, însă aleea este bine amenajată iar accesul este civilizat.

Cetatea este atestată documentar încă de la 1395, fiind desigur construită în vremea primului domnitor care a organizat sistemul defensiv al Moldovei, Petru Muşat (1374-92). Poziţia ei, pe râul Neamţului, aproape de confluenţa cu râul Moldova, cu excelentă vizibilitate spre SE, supraveghiind drumul care urca spre capitala Suceava, mărturiseşte faptul că, în zilele când se puneau primele pietre, era o cetate de graniţă. Ciudat, nu?
Poziţia vulturească, dar şi dimensiunea redusă, îi luminează rolul strategic, cel de alarmare timpurie, de închidere a principalelor văi spre munte, dar mai ales de cetate de refugiu pentru familia domnitoare, adică un loc pentru zole negre. Cetatea veche (cu galben pe planul alăturat, 47 x 38 m) putea adăposti cel mult 100 de militari, alături de capetele princiare şi slugile lor, adică o garnizoană prea mică pentru a conta la atac.

Vedere de la sud-est

Poziţia sa de câine de pază al capitalei a fost însă apreciată şi mai târziu, când Ţara Moldovei ajunsese la maxima sa dezvoltare, aşa încât cetatea este refăcută şi lărgită de Ştefan cel Mare, care adaugă pe platoul nordic o cetate nouă, dreptunghiulară, cu mari turnuri - sau mai degrabă bastioane - circulare, protejând suplimentar accesul. Laturile de est, sud şi vest erau protejate natural de o râpă adâncă, de urcat în patru labe, deci impracticabilă militar. Latura de nord, cea care dă spre vârful La Cerdac (624 m) era singura care asigura accesul spre fortificaţie; doar că inamicul nu putea veni decât dinspre sud - ca şi turistul de azi, ocolea cetatea, în bătaia arbaletei, apoi se aventura pe un pod strâmt, lung de aproape o sută de metri, suită pe piloni înalţi "cam de o 50 de picioare" (după mărturia misionarului Marco Bandini), adică cel puţin 15 metri, după aprecierea mea. Podeţul se "înfăşura" pe cetatea nouă, lăsând călătorul sau aventurierul străin în bătaia armelor, iar la sfârşit avea de trecut peste un podeţ batant.

Vedere de la nord

Podeţul traversa şanţul de apărare, săpat - sau oricum reamenajat - în epoca lui Ştefan cel Mare, lat şi adânc, creând călătorului vertijul înălţimii, tăia legătura naturală a platoului fortificat cu dealul alăturat. Cele două fotografii alăturate prezintă secvenţa de acces - podeţ - cetatea nouă - cetatea veche, din ambele unghiuri de bază, de la sud şi de la nord.
Al treilea episod important în viaţa cetăţii s-a petrecut în vremea lui Vasile Lupu, la mijlocul veacului XVII, când se schimbă statutul locului în mănăstire, desigur cu gândul ascuns al reabilitării cetăţii de refugiu, manevră care nu a putut scăpa ochiului străin; misionarul Bandini, cel puţin, nu s-a lăsat păcălit, remarcând că locul seamănă a cetate, nu a mănăstire, explicând gestul domnitorului de schimbare oficială a destinaţiei drept o manevră de adormire a vigilenţei turcului. Acest lucru era însă mai greu de făcut, dovadă că la 1718 otomanii impuneau domnitorului Mihail Racoviţă să strice cetatea. Curios... În epoca tunurilor Cetatea Neamţului era încă considerată un loc greu de bătut.

Carte poştală din perioada interbelică

În ruine a stat cetatea peste două veacuri. În 1954 s-au realizat acolo primele cercetări arheologice, care au fundamentat o primă intervenţie de restaurare, în anii 60.

Stadiul de amenajare în anii 70.

Nu sunt specialist al evului mediu şi cu atât mai puţin restaurator, aşa că luaţi impresiile mele drept opiniile unui călător grăbit; dincolo de câteva chestiuni care mi-au stârnit nedumerirea - şi care nu sunt automat greşeli - lucrurile par făcute cu simţ de răspundere. De exemplu: aproape nicăieri nu s-a urmărit reconstrucţia peste nivelul la care ruina a putut fi studiată. De aceea vedem doar un singur segment de crenel, deasupra turnului de SE, sugerând astfel cota la care privirea trebuie ridicată.

Aripa răsăriteană a cetăţii dinăuntru. În stânga, la etajul 2, o prinţesă blondă, cu privire fixă. Am şi detaliul, dar nu-l dau, că seamănă prea mult cu... Dar ce este întâmplător?... În centru, sub icoană - paraclisul Sf. Nicolae. În dreapta, în zidul turnului, este incorporată o arcadă care mărturiseşte o cu totul altă arhitectură şi împărţire a spaţiilor, în proiectul iniţial (probabil de la Ştefan cel Mare).

Interior - aripa de vest

La interior, desigur, restaurarea a urmat forma cea mai târzie, cea moştenită de la Vasile Lupu; structura originară pare bazată pe o schemă mai simplă, cu 4 donjoane înalte, cu capacitate de apărare autonomă. Ceea ce vedem acum este o structură supraetajată de chilii, însă unui vizitator neavizat îi va fi greu să distingă intervenţiile de secol XVII de planurile iniţiale.

Câteva dintre sălile realizate între pereţii curţii interioare şi incinta externă, unele de dimensiuni considerabile, au fost transformate în muzeu. Informaţiile oferite vizitatorului despre trecutul monumentului, la diverse momente ale istoriei sale, sunt suficient de multe, pentru turistul răbdător (cam e de citit...). Faţă de efortul financiar considerabil, solicitat de amplele lucrări de construcţie, etalarea muzeală însă şchioapătă, din cauza tablourilor chicioase şi naive (soldaţi mustăcioşi, cu mult păr pe piept şi armament rudimentar, de haiduci), prea departe de reprezentările medievale, dar şi de o abundenţă de replici ieftine de armament (nu am văzut cuvântul "replică" în etichetare). Dar, desigur, astfel de probleme sunt cele mai uşor de corectat.

Camera de taină, una dintre spaţiile interioare amenjate în spiritul epocii. Aici ar fi de admirat mai puţin manechinul cu braţe de lemn, cât reconstrucţia sobei, cu cahle de tradiţie medievală.

Dreapta jos: câteva trepte înguste şi o întâlnire cu o domniţă încremenită. Lumina mică face toţi banii...

Proiectanţii expoziţiei au mizat pe scenele populate de manechine urâte, dar tocmai de aceea îngrozitoare. Sunt cel puţin câteva situaţii, pe turul de vizitare, când dai nas în nas cu o arătare, de cele mai multe ori într-o atmosferă obscură, în care volumele sunt greu de evaluat. Efectul este probabil cel scontat, de scădere a temperaturii sângelui cu două-trei grade. Nu este vorba despre efecte horror, ci despre nefirescul acelor atitudini încremenite. Aş sugera muzeografilor să mediteze la manechine umane în carne şi oase. Sau nişte stafii profesioniste.


Ancadramente de ambrazură recuperate prin săpătură arheologică.

Rezolvare de arhitectură care mi-a plăcut cel mai mult se află în cetatea din afară. Acolo au fost recuperate arheologic vreo 10 ancadramente de piatră pentru ambrazuri, complete, restaurate, aşezate pe nivelul de călcare. Devine foarte clar, astfel, că zidurile cetăţii de jos erau aici cu cel puţin 8-10 m mai înalte, transformând priveliştea de la podeţ într-un tablou sumbru. Faptul că restauratorii s-au abţinut să ridice incinta mai sus mi-a plăcut, deşi aici probabil au fost şi argumente de peisagistică (zidurile înalte ar fi obturat vederea cetăţii dinăuntru).

Vedere spre şanţul de apărare de la jumătatea podeţului de acces în cetate. Imaginaţi zidurile cetăţii de jos cu 10 m mai înalte, şi veţi obţine o parte a adrenalinei de care aveau parte vizitatorii de odinioară..